Soarta Basarabiei a fost mereu o mare durere pentru românii de pretutindeni. Vreme de mulți, prea mulți ani, acest pământ a fost năpăstuit de istorie, iar oamenii săi chinuiți și înstrăinați de identitatea lor.
Cum însă imperiile nedrepte nu țin o veșnicie, de mai bine de două decenii, atât România, cât și Basarabia, au avut dreptul la un nou început. Toată durerea adunată în atâția ani de lagăr comunist a explodat într-o eliberare plină de speranță. Porunca altora a lăsat locul vrerii noastre. Atunci a avut loc și “Podul de flori”, un moment magic, de adevărată regăsire. Și chiar dacă ne-am recăpătat cu toții dreptul de a trăi liber, sau cel de a vorbi limba maternă, frățietatea aceasta a rămas mult timp la stadiul de trăire sufletească și de simbol. Mai târziu, și parcă prea modest, au apărut gesturile concrete, de apropiere. Ne-am dat în sfârșit seama că apropierea României și Republicii Moldova trebuie susținută prin lucruri consistente, practice, care să dea substanță vecinătății spirituale.
Atunci au început donațiile de manuale școlare, bursele de studii și schimburile universitare extinse. Basarabenii au putut să vină să-și vadă rudele, noi am avut șansa să ne vedem bucata de țară înstrăinată. Dar toate acestea n-au fost de ajuns. De parcă barbaria istoriei n-ar fi fost destul de dură, unii au rămas captivi în fantasma comunistă. Așa ne-am înstrăinat din nou, condamnați parcă să retrăim secvențele unui trecut nefast.
N-ar fi însă întru totul cinstit să blamăm doar ciuma roșie pentru îndepărtarea vremelnică. Și aici, în România, trebuie să recunoaștem că sentimentul patriotic s-a mai diluat. Grijile de zi cu zi, propriile noastre rătăciri, nevoia de a ne conecta repede la civilizația Occidentului și confortul unei relative prosperități au diminuat interesul față de Basarabia. Firește, guvernele de la București au făcut mereu gesturi de prietenie către Chișinău. Atât economice, cât și în privința acordării de cetățenie, realizarea unui vis pentru mulți confrați de-ai noștri. Dar totuși, provocările pentru viitor sunt enorme. Mai ales că prezentul e destul de nesigur.
România a intrat deja în Uniunea Europeană, dar Republica Moldova nu. Iar o viitoare continuare a procesului de integrare se arată problematică. Aici, am reușit cât de cât să stabilizăm economia. Dincolo de Prut însă, greutățile sunt imense. În plus, e acea moleșire a simțului patriotic despre care vorbeam. Prin urmare, trebuie să înțelegem că, pentru a construi un viitor care să ne apropie, avem nevoie de viziune, voință și de un nou suflu emoțional.
Așa cum spuneam mai sus, cel mai important lucru este să trecem de la declarații pompoase la fapte concrete. În primul rând, orice regiune se dezvoltă prin transporturi moderne. La acest capitol, atât România, cât și Republica Moldova, sunt mult rămase în urmă raportat la standardele europene. O călătorie de la București la Chișinău durează prea mult. Inclusiv distanțele mai mici se parcurg într-un timp prea mare. Aspect ce dăunează schimburilor de orice fel, mai ales celor economice. Tocmai de aceea, va trebui ca autostrada Târgu Mureș-Iași, cu legătură spre Sculeni-Chișinău, să devină o realitate în cât mai puțini ani. La fel, ar fi extraordinar ca, prin eforturile celor două guverne, cât și a celorlalte state vecine implicate, să se realizeze pași concreți în proiectul autostrăzii de contur al Mării Negre.
Desigur, visul integrării europene pare mai îndepărtat acum pentru Chișinău, dar modelul de reguli și valori ale Uniunii trebuie să fie aplicat neapărat. Dacă în Republica Moldova, clasa politică va avea înțelepciunea să urmeze calea implementării modelului european, chiar fără a avea obligații formale, va fi un mare câștig. Societatea întreagă ar avea numai beneficii, iar apropierea de România și de restul Europei ar căpăta mult mai multă substanță.
Apoi, România poate face mai mult în privința unor ajutoare energetice acordate Republicii Moldova în perioade critice. Sunt convins că și Primăria Capitalei, prin bugetul pe care îl are, ar putea contribui cu unele donații pentru Chișinău, de exemplu în privința mijloacelor de transport în comun. La fel, găsesc că ar fi extraordinar ca Opera Română să susțină în fiecare an, de 1 Decembrie, un spectacol simbolic la Chișinău. Nu în ultimul rând, poate că și cooperarea în plan sportiv, nu doar cultural-economic, ar fi în folosul regiunii. O supercupă a campioanelor din ambele țări la fotbal, handbal sau volei ar da un alt sens ideii de vecinătate și frățietate.
Evident, toate aceste lucruri trebuie să se întâmple cu respectarea totală a drepturilor și sensibilităților celorlalte minorități din țările noastre. Românismul trebuie să fie un prilej de bucurie și de libertate, nu de stânjenire a altor minorități conlocuitoare. Abia aceasta este dovada unei normalități pe care o căutăm de atâtea decenii.
În sfârșit, consider că România și Republica Moldova chiar pot avea un viitor de prosperitate și apropiere comun. Trebuie doar să fim noi înșine convinși cât este el de important și să fim dispuși la multă, foarte multă muncă pentru el. Dacă vom proceda așa, putem spera la o altă eră, mai fastă pentru acest neam. Pentru că, într-o vreme a democrației și libertății, cu totul diferită de spiritul mioritic, istoria nu ține de fatalitate, ci ne-o putem face cu propriile noastre mâini!
