Dumitru Oprea

Când am împlinit 14 ani am trăit intens clipa înmânării buletinului de identitate. Era un eveniment deosebit. Deşi nu eram majori, intram în categoria “oamenilor mari”. Eram şi noi cineva. După ani şi ani, când ne priveam pozele de la acea vârstă, ne amuzam de cât de speriaţi eram în fotografie sau cât de nerelevantă era ea când aveai peste 20 de ani. Şi, totuşi, era documentul principal de identitate. În afara datelor sub formă de text, poza era cel mai important element ce ne reprezenta, deşi surprindea trăsăturile feţei de la vârsta de 14 ani. Pe cât de nerelevantă ni se pare şi acum, fotografia de pe documentul de identitate a fost una dintre cele mai revoluţionare tehnici. Au fost necesari mii de ani de identificare a oamenilor prin descrierile făcute de alţii, cu trimitere la unele trăsături sau semne particulare. Cele mai multe dintre ele se refereau la descrierea feţei şi a vocii. Şi astăzi portretele robot, deşi se realizează cu calculatorul, au la bază descrieri făcute de martori.

După 11 septembrie 2001, lumea a intrat într-o adevărat panică a insecurităţii ei. Cum au putut acei terorişti să-şi facă de cap, plimbându-se pe toate continentele, prin toate universităţile mari ale lumii, folosindu-se de identităţi false? Trebuia să se facă ceva. Soluţia exista de mult timp, dar nu era acceptată de oameni. Ea consta în folosirea unor caracteristici biometrice ale indivizilor, de genul amprentelor digitale, ale irisului, ale retinei, formei mâinii sau a feţei etc., care nu se schimbă de-a lungul vieţii.

În criminalistică, pentru identificarea celor certaţi cu legea, se folosesc de mult amprentele digitale. Tocmai din această cauză, propunerea de a se folosi caracteristici biometrice pentru toţi cetăţenii a întâmpinat o mare rezistenţă. Musulmanii au fost primii care nici nu concepeau să li se “descopere” faţa. Japonezii şi australienii nu acceptau amprentarea digitală. Şi totuşi, de câţiva ani, cine vrea să intre în SUA trebuie să-şi lase amprentele digitale şi ale feţei. La fiecare revenire, procedura este similară. Lumea s-a obişnuit. S-au făcut eforturi pe toate planurile, de la cel financiar al guvernului american, la cel individual, de acceptare a sistemului.

Societatea civilă a avut un rol determinant. Îmi amintesc că, în august 2002, în locurile foarte aglomerate ale oraşelor americane, o echipă mixtă, guvern – organizaţii neguvernamentale, îi contacta pe cei ce însoţeau copiii dacă doresc să-i lase să-i amprenteze pe cei micuţi. Motivul era clar: culegerea de informaţii cu care să poată fi uşor identificaţi. Era la aproape un an de la tragedia de la World Trade Center. Aveau multe experienţe neplăcute cu copiii pierduţi în aglomerări umane. Şi nimeni nu se împotrivea. Săptămâna trecută, pe aeroportul din Viena, o armată de oameni ai sistemului de securitate, ajutaţi de mămici înduioşate, încercau să afle identitatea unui copilaş inundat de lacrimi, de origine asiatică, pierdut de părinţii lui. Imediat m-am gândit la utilitatea sistemului practicat de americani, dar, în acelaşi timp, m-am temperat puţin. Eram sub influenţa atât de mediatizatei amprentări a “nomazilor extracomunitari” din Italia. Mă întreb şi acum, am întrebat şi în Parlamentul European, de unde să ştii că sunt extracomunitari dacă nu posedă acte? Aici s-a greşit. Nu poţi să ascunzi slăbiciunile unui sistem de protecţie a frontierei şi să treci la măsuri care contravin drepturilor omului, pentru a le repara.

Din motive de securitate planetară şi personală, susţin sistemele care asigură liniştea globală, valabile pentru toţi cetăţenii. Cu atât mai mult cu cât în instituţiile europene s-au făcut progrese imense pe planul generalizării amprentelor biometrice în întreaga Europă, implicit în România. Este un proiect deosebit de important. Contează cum îl promovezi pentru a-l face acceptat de către toţi beneficiarii.

Consider că acţiunea guvernului italian era una care se încadra întocmai în politica europeană, însă a fost neinspirat modul de punere în practică. Noi, românii, avem o vorbă: graba strică treaba.