Aveam un pic peste șase anișori. În ultima zi a anului, dis-de-dimineață, pe un întuneric negru ca smoala, zeci de copii au venit cu plugușorul la fereastra casei noastre. Fiecare urător, prin straiele populare îmbrăcate, și fiecare plugușor, prin obiectele luate din casa părintească pentru împodobirea lui, erau elemente esențiale de personalizare a familiei. Cu plugușorul aveau voie să meargă doar băieții, câte doi, până la finalizarea școlii generale. După aceea, ei puteau să meargă cu Plugul, cu Capra, cu Iordanul sau cu Strigatul Fetelor la Lasătu’ Secului.
Bucuria cu care întâmpinasem urătorii în anii anteriori se transformase într-o mare tristețe. Și eu voiam să merg cu plugușorul, numai că nu-l aveam pregătit. Ce-i drept, nici ai casei nu mă încurajau să merg, fiindcă eram prea mic. Nu aveau suficientă încredere că putem să ne apărăm de câinii din curțile în care intram și nici să fugim atât de iute cât să scăpăm de cei mari pentru a nu ne rupe plugușorul. Așa începeam să trăim într-un mediu concurențial.
Cu ochii plini de lacrimi, îngânam, odată cu colindatorii, toate colindele cântate de aceștia. Le învățasem, pe la 4-5 ani, de la bunicii, părinții, unchii sau vecinii mai bătrâni ai noștri. Era o mândrie a casei ca, atunci când eram foarte mici și aveam musafiri, să spunem poezii sau să cântăm ceva, îndeosebi colinde. Ne mai alegeam și noi cu câte o ciocălățică, o bomboană sau un bănuț. Nu-mi puteam înăbuși durerea ratării debutului de colindător profesionist. Am inceput să plâng, mai ales când la fereastră a apărut fratele meu, cu trei ani mai mare decât mine, însoțit de un grup de plugușoare, dintre care i-am recunoscut pe Mielu Hecu, Nică a lu’ Cârcâiac, Costel Jateu, Chivu Duduloanca, toți mai mari decât mine.
Ai mei, întristați nevoie mare, dar îndeosebi tata mare și mama, mi-au promis că mă vor ajuta să-mi fac un plugușor, ca să am și eu cu ce să mă joc prin casă. Partea cealaltă, adevărată, a mersului cu plugușorul prin sat, era practic pierdută.
Cu un bun prieten, frate de suferință, din “leatul”meu, dotați cu o toporișcă, am plecat la lunca gârlei. Acolo am găsit sângerul care se bifurca frumos, numai bun de schelet pentru finalizarea proiectului nostru. De nu l-am fi luat noi atunci, cu siguranță altcineva pusese ochii pe el ca peste câțiva ani să-l facă furcoi pentru fân și paie. Și aici funcționa concurența.
Ajunși acasă, am început să colectăm cele necesare împodobirii. Am găsit, mai întâi, sârma care să țină cele două brațe de lemn încovoiate, numite de noi coarne. Dar și un fel de crăcană ce să asigure distanțarea lor și menținerea în poziția asta pentru mai mult timp. La ele am adăugat iconița, mărgelele, betele din in, cu motive populare, oglinjoara rotundă a sticlei de lampă din casă, busuioc sfințit, din cel ținut tot anul la icoana mare din casă sau la grindă, zurgălăi, clincheței, un fel de clopoței mici de alamă. Nu în ultimul rând, și o broboadă cât mai atrăgătoare cu care se învelea structura de lemn a plugușorului pe trei părți, rămânând vizibilă doar partea din față.
Cei ce respectau cu strășnicie datinile din străbuni, în fața oglinjoarei din interiorul plugușorului, puneau o candelă mică, o feștilă cu seu de oaie sau un suport de lumânărele. Impresia creată și răsplata erau pe măsură de plăcute.
La prânz era gata. Și, cum adică, îl avem și nu-l folosim? Când colindătorii adevărați își încheiaseră misiunea, eu și cu prietenul meu, două ghemotoace încojocite, spărgeam tradiția. Plecam cu plugușorul după prânz, înfruntând nămeți mai mici și câini mai obosiți din cauza celor dinaintea noastră. Am luat satul de la un capăt și l-am cutreierat pe trei sferturi, până spre seară. Aproape că ne-a prins întunericul pe coclauri, dar a meritat. Am avut un success deosebit. Se vedea și după traista plină cu daruri, dar și după buzunarele pline cu bănuții primiți.
Cred și acum că vârsta și credința noastră că suntem băieți mari, destul de descurcăreți, ne-au fost favorabile. Deveniserăm profesioniști, spărgând tiparele.
La Mulți Ani, 2011!
