Dacă ar apela cineva la judecata proverbialului rabin, pentru aflarea vinovaţilor din sistemul nostru educaţional, implicit de la ultima sesiune a examenului de bacalaureat, întrezăresc răspunsul. Şi elevii, şi părinţii, şi profesorii, şi guvernanţii, şi politicienii au dreptate. Adică, toată lumea are dreptate. Ce-i uneşte pe toţi? Importanţa educaţiei. Nimeni n-ar contesta vreodată veridicitatea zicerii egiptene:
- Dacă vrei să-ţi fie bine un an, cultivă grâu!
- Dacă vrei să-ţi fie bine 10 ani, cultivă pomi!
- Dacă vrei să-ţi fie bine 100 de ani, cultivă-ţi tinerii!
Şi totuşi, ce-i separă? Ce-i face să aibă viziuni diferite privind sistemul educaţional? Răspunsul e simplu: timpul. Din nou, egiptenii dau dovada vizionarilor. Ei spun că omul se teme de timp, iar, parafrazând, putem spune că timpul se teme de şcoală. Ea dăinuie de milenii. Numai că îşi însuşeşte caracteristicile vremurilor. Aceasta este esenţa viziunilor diferite. Actualul sistem educaţional este cel conceput în secolul XX, numai că mediul în care se aplică şi beneficiarii direcţi şi indirecţi sunt din secolul XXI.
Globalizarea şi tehnologiile moderne îşi fac simţită prezenţa într-un mod evident. Planeta are nevoie de un neorenascentism. Creativitatea şi inovarea sunt cerinţe stringente. Ele se regăsesc şi în Strategia Europa 2020. Şcoala trebuie să se modernizeze, să ţină cont de noile condiţii de lucru. Procesele de predare, învăţare, evaluare sunt cu totul altele.
Învăţarea poate fi formală, informală şi neformală. La fel şi predarea. Ele sunt diferite de la un om la altul. Atunci şi evaluarea trebuie schimbată. Fie şi prin prisma timpului. De ce să se efectueze la câţiva ani şi nu zilnic? Tehnologiile permit aşa ceva. Şi încă două întrebări. Ce câştigă cel evaluat după fiecare proces de evaluare? Ce câştigă sistemul educaţional?
Evaluarea este ca o afacere, în care ambele părţi trebuie să câştige. Nu diplome, ci informaţii reale despre cunoştinţele, competenţele şi abilităţile dobândite. Prin ea se determină eficienţa investiţiei procesului educaţional şi de instruire. Se hotărăsc cariere. Se conturează cele mai importante proiecte ale beneficiarilor de educaţie.
Şi, la final, câteva probleme-cheie. De-a lungul anilor, tinerii sunt într-o acumulare continuă de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi. Ele se însuşesc într-o firească interdependenţă. Şi toată lumea este de acord cu acest lucru. Atunci, de ce se fac evaluări separate ale competenţelor şi abilităţilor de cunoştinţele dobândite? Ele formează un tot. De asemenea, de ce o parte, respectiv cea de supraveghere, apelează la tehnologiile secolului XXI, prin camerele de luate vederi, iar cealaltă parte, a evaluaţilor, nu are dreptul să le folosească? Cu atât mai mult cu cât aceştia din urmă acumulează cunoştinţele printr-o valorificare zilnică a competenţelor şi abilităţilor de utilizare a tehnologiilor moderne, însuşite pe tot parcursul procesului de învăţare.
Vina o poartă sistemul educaţional. Din păcate, ea este una globală, planetară. Şcoala trebuie să se schimbe radical. Ea trebuie să renunţe la evaluarea însuşirii mecanice de cunoştinţe şi să purceadă la evaluarea puterilor creative şi inovative ale tinerilor. Cu siguranţă, şi de data aceasta, rabinul ne-ar da dreptate.
