Criza trece, discrepanţele rămân
Au trecut doar câteva luni de când fostul premier clama miracolul economic românesc. Se vorbea atunci de creşteri nemaivăzute ale bugetului, de o prosperitate fulminantă. Putem constata acum proporţiile acestei iluzii. Chiar dacă s-a înregistrat o creştere economică, proporţiile ei sunt departe de cele anunţate. Pe lângă aceasta, efectele crizei sunt tot mai sever resimţite şi în România. Desigur, ne aşteaptă o perioadă dură, cu dificultăţi sociale dintre cele mai serioase. Se înţeleg deci motivele pentru care întreaga clasă politică discută, în aceste zile, despre buget, impozite, taxe, datorie publică sau inflaţie. În ciuda tuturor problemelor de acum, am deplina convingere că în câţiva ani ne vom reveni. Optimismul se va întoarce pe pieţele financiare, iar derapajele de astăzi se vor corecta. Însă, chiar şi atunci, România va rămâne cu o rană socială extrem de gravă, ignorată de precedentul guvern şi agravată acum de criză: discrepanţele sociale şi economice.
Se vorbeşte adesea despre decalajul de dezvoltare dintre ţara noastră şi statele europene. Există şi calcule privind zecile de ani în care am putea ajunge din urmă civilizaţia Occidentului. Vreau însă să atrag atenţia asupra multiplicării acestui tip de decalaje chiar la nivelul României. Reprezint în Parlament mai bine de jumătate din populaţia Municipiului Iaşi şi cunosc bine realităţile Moldovei. Din păcate, în ultimii ani, decalajul economic dintre această regiune şi Capitală sau Vestul ţării s-a amplificat. Binefacerile creşterii economice au rămas străine zonelor tradiţional sărace, iar absorbţia fondurilor europene este dezastruoasă. În consecinţă, baza societăţii a rămas la fel de pauperă ca întotdeauna, iar efectele pe termen lung ale acestei anomalii sunt incalculabile.
În plus, se agravează un al treilea palier al discrepanţelor sociale: cel dintre centrul şi periferia oraşelor. Creşterea economică a României, din ultimii ani, a adus şi efectele sale perverse. Competiţia capitalistă a produs învingători, dar şi învinşi, iar neadaptaţii la sistem s-au transformat acum într-o adevărată bombă socială. Există chiar oraşe mari în care, la câteva sute de metri de clădirile de birouri, se află adevărate colonii ale disperării.
La Iaşi, chiar în colegiul meu, există străzi întregi de aşa-zise locuinţe, fără curent electric, fără canalizare, fără alimentare cu apă, fără nimic. Supravieţuiesc acolo tineri şi bătrâni, şomeri şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor şi speranţă. Sunt oameni umiliţi de viaţă, mereu pierduţi printre statisticile guvernanţilor. Pentru ei, asistenţa sanitară este aproape inexistentă, iar pentru copiii lor, şcolarizarea rămâne o himeră.
Toate acestea nu se întâmplă undeva prin America Latină, ci într-un oraş european, din secolul XXI. Sunt convins că astfel de realităţi sunt prezente şi în alte judeţe, că nu vă sunt străine. De aceea, inevitabil, trebuie să ne punem întrebarea: ce se va întâmpla cu acei oameni? Vorbim mereu de construirea unei societăţi informaţionale sau de dezvoltare durabilă. Dar pentru cine? Doar pentru o parte dintre români? În acest caz, chiar dacă vom depăşi orice criză financiară, chiar dacă vom reveni la creşterea economică, viitorul nostru va fi acoperit de umbre.
Dacă vom continua să împingem aceşti nefericiţi la marginea societăţii, dacă vom face mereu diferenţierea între “noi” şi “ei”, atunci ne asumăm o povară morală şi o inconştienţă civică.
De aceea, dincolo de peticirea bugetului şi de orice strategii savante, este nevoie să tratăm urgent şi direct o astfel de rană socială. Şi aceasta trebuie să se întâmple tocmai pentru că demnitatea vieţii şi egalitatea de şanse nu reprezintă o favoare acordată cetăţenilor de către guvernanţi, ci o obligaţie a lor.
