Oricât ar părea de străine şi de neplăcute conceptele ce urmează, în lunile şi anii ce vin, ele vor fi auzite şi pronunţate de tot mai multă lume. Ca şi cum n-ar fi fost suficient de multe, li s-a mai adăugat unul, stagdeflaţie. Nu-l căutaţi în dicţionare. Nu-l găsiţi. El este o combinaţie a stagnării economice, adică a recesiunii, şi a deflaţiei. Pentru cei mai mulţi dintre noi, termenii nu spun nimic. Tocmai acesta este rolul postării de faţă, şi anume, clarificarea lor.
Poate că într-un top al “notorietăţii” cuvintelor din acest domeniu îngust, cel mai bine plasat este inflaţie. Ea a fost trăită de români imediat după 1990, când toate părţile lor sociale s-au transformat în bani, iar cu ei (foarte, foarte mulţi deodată) nu mai aveau ce cumpăra. Părinţii şi bunicii noştri ne amintesc de situaţia din timpul marilor crize economico-financiare, când, dacă o roabă plină de bani era lăsată nesupravegheată, banii se răsturnau în şanţ şi se lua doar roaba, care era mult mai valoroasă. Pe scurt, bani mulţi, dar mărfuri puţine pe piaţă. Cauza? Emisiune monetară masivă, mult mai mare decât e necesară, sau reducerea producţiei şi circulaţiei de mărfuri, adică o raritate a celor din urmă, ceea ce s-ar traduce printr-o “încurajare” a tipăririi mai multor bani.
Inflaţia, combinată cu stagnarea sau creşterea economică foarte lentă, înseamnă stagflaţie.
Într-o astfel de situaţie, este lesne de înţeles că prima măsură ce se cuvine a fi luată este cea de retragere de pe piaţă a unei cantităţi anume de bani, pentru a spori valoarea de cumpărare a celor rămaşi în circulaţie. A-i face “mai rari şi mai tari”. Fenomenul acesta este numit deflaţie şi reprezintă un instrument de lucru al instituţiilor financiare.
Fenomenul de scădere a producţiei şi de reducere a investiţiilor, implicit de stagnare temporară a afacerilor, este cunoscut ca recesiune. Acesta este cuvântul cel mai dur. Recesiunea globală va caracteriza o stare planetară de blocare a afacerilor.
Totul a început cu o criză financiară globală. Valoarea activelor de pe piaţă era mult, mult supraevaluată, prin înmulţirea aşa-ziselor produse financiare complexe. Pe scurt, pe piaţă circulau mai mult hârtii decât produse. Intermediarii s-au înmulţit peste noapte. Un exemplu din lumea reală este edificator. În preţul unui cotlet servit la restaurant, cotletul propriu-zis valora sub 5%, restul reprezentând servicii complexe, nu neapărat de natura produselor financiare menţionate anterior. La fel s-a întâmplat şi cu imobilele, care, prin credite ipotecare uşor de obţinut, de valori foarte mari şi foarte tentante la prima vedere, şi-au ridicat valoarea la niveluri astronomice. Se poate spune, la fel de bine, că tranzacţiile economice propriu-zise reprezentau sub 5% din totalitatea tranzacţiilor economico-financiare.
Neîncrederea a devenit şi ea globală. S-a transformat în teamă globală, apoi în frică şi în panică globală.
Criza financiară globală se transformă în criză economică globală şi conduce la recesiune globală. De aici şi reluarea unui subiect mai vechi: este necesară şi o guvernare globală? Se simte nevoia unor reglementări respectate de toată lumea?
Scad comenzile de orice fel, ceea ce conduce la scăderea inflaţiei, întrucât companiile se trezesc cu stocuri imense de mărfuri nevândute, ceea ce conduce la reducerea drastică a preţurilor de vânzare, pentru a se micşora stocurile. Stagnarea sau reducerea vânzărilor va conduce la stagnarea sau reducerea producţiei, care va conduce la stagnarea sau reducerea numărului de locuri de muncă. Aceasta va determina diminuarea drastică a veniturilor populaţiei, provocând o creştere a datoriilor faţă de guvernul central şi local, dar şi faţă de potenţialii creditori, îndeosebi cei ce au oferit produse sau servicii pe datorie. În acelaşi timp, consumul se va reduce dramatic, dar şi economiile vor fi cvasi-inexistente. Tendinţa nu va fi de economisire, ci de folosire a banilor puşi deoparte pentru a asigura supravieţuirea. În final, în ţările puternic dezvoltate, inflaţia se va duce la 1%, ceea ce va conduce la deflaţie. Culmea, tendinţa este chiar de plasare sub zero. Asta ar însemna că cineva te-ar “plăti” ca să iei credite, nicidecum să-ţi ceară dobândă, ceea ce este o adevărată utopie. În realitate, se aplică politica banilor-cadou sau a banilor daţi din elicopter, cu scopul de a încuraja consumul colectiv şi chiar economiile, aşa cum le-am descris anterior.
Elicopterul cu bani al lui Milton Friedman sau o rată a dobânzii de 1% sau zero pentru creditele oferite ar fi happy end-ul unei perioade atât de agitate. Până o să ajugem să-l trăim vom fi victimele deflaţiei, create de noi, o lungă perioadă de timp, de mai multe luni sau de vreo doi ani, prin blocarea banilor ce ar trebui să circule. Normal, nici de creştere economică nu poate fi vorba, ci de o stagnare. Şi, uite aşa, tot atâta timp vom vorbi şi vom fi la discreţia hidoasei stagdeflaţii.
