Archive for the ‘ratiune’ Category

De ce Băsescu?

Friday, December 4th, 2009

Atacurile la adresa preşedintelui Băsescu sunt, în această campanie, mai violente ca niciodată în presa trusturilor Vântu-Voiculescu. O întreagă avalanşă de acuzaţii şi invective este aruncată spre şeful statului şi familia sa. În fiecare zi, la fiecare emisiune de opinii şi buletin de ştiri, auzim că Traian Băsescu a comis cele mai îngrozitoare infracţiuni, că România o ducea mai bine pe timpul lui Ceauşescu. Şeful statului ar fi astfel dictatorul din cauza căruia forţele binelui, adică lacheii politici ai mogulilor, n-ar putea să dezvolte România. Astfel, oamenii de rând nu mai ştiu ce să creadă sub această imensă perdea de fum creată pentru Mircea Geoană.

Pentru a reveni la o campanie bazată pe argumente, este cazul să facem apel la fapte concrete. Evident, Traian Băsescu este departe de a fi un om perfect. Recunoaşte deschis chiar el că a făcut şi greşeli. Cu toate acestea însă, lucrurile reuşite în cei 5 ani de exercitare a funcţiei de către şeful statului nu pot fi acoperite de ura unor falşi jurnalişti. Prin urmare, am să enumăr care sunt argumentele pentru care, în opinia mea, Traian Băsescu merită să fie ales preşedinte de către români :

1. Traian Băsescu este un politician care şi-a asumat deschis gestionarea crizei economice, indiferent de costurile sale politice. El s-a implicat în semnarea acordurilor cu FMI şi UE atunci când alte partide dădeau bir cu fugiţii şi criticau de pe margine. Cât a fost bine, cât s-au dublat veniturile populaţiei, PNL se bătea în piept că e meritul său. Cum a venit criza şi s-a văzut enormul deficit administrat de Vosganian, vinovatul este brusc Băsescu.

2. Cota unică de impozitare de 16% şi TVA de 19% sunt alte măsuri luate cu sprijinul preşedintelui. Trebuie spus aici că domnul Geoană, din populism şi inconştienţă, a anunţat că doreşte revenirea la creşterea impozitelor. Asta în vreme ce Traian Băsescu speră ca în viitorul apropiat să coborâm cota unică la 14% pentru a stimula investiţiile şi crearea locurilor de muncă.

3. Preşedintele este acela care a susţinut continuu reformarea sistemului de salarizare bugetar şi îndepărtarea privilegiilor din sistem. Marii baroni ai statului îşi văd acum salariile enorme aduse la un nivel decent, iar agenţiile statului nu mai pot toca banul public după bunul plac. Dar şi această salarizarea unică a bugetarilor a devenit motiv de scandal la televiziunile mogulilor.

4. De asemenea, reforma sistemului de pensii este susţinută constant tot de către Băsescu. Iarăşi motiv de critică a jurnaliştilor-tonomat.

5. Trecerea la votul uninominal şi aducerea politicienilor să dea socoteală în faţa alegătorului - un proiect realizat de Băsescu. Mai ţineţi minte cât s-au împotrivit PSD şi ceilalţi?

6. Acum e vorba despre reforma Parlamentului, despre trecerea la sistemul unicameral. Aceeaşi reacţie din partea adversarilor politici - rezistenţă şi atacuri furibunde.

7. Apoi, reforma administrativă a statului. Proiectul de descentralizare este şi acum blocat de cei cărora le convine o ţară condusă prin clientela partidelor.

8. Mai departe, îşi poate închipui cineva că o Românie condusă de Adrian Năstase ar fi intrat vreodată în UE? Cu o corupţie garantată chiar de stat, nu am fi avut nici o şansă să fim acceptaţi de lumea civilizată. Traian Băsescu a fost cel mai puternic susţinător al Monicăi Macovei care, în calitate de ministru al Justiţiei, a făcut posibilă aderarea. Cei care au fost deranjaţi de doamna Macovei n-au ezitat să îl atace şi pe Băsescu din prima zi.

9. De altfel, justiţia este unul dintre lucrurile care i-a deranjat cel mai tare pe contestatarii lui Traian Băsescu. Constantele presiuni asupra CSM pentru a mişca lucrurile în Justiţie au atras atât rezistenţa sistemului, cât şi neliniştea celor îngrijoraţi de dosarele lor. Este de ajuns să amintim aici numai de imunitatea lui Năstase şi apărarea lui de către PSD sau de dosarele unor foşti miniştri, blocate în Parlament.

10. Tot Băsescu a redat posibilitatea presei de a se exprima liber, după încremenirea guvernării Năstase. Mare parte din această presă s-a înjugat apoi singură, de dragul banilor.

11. Şeful statului a fost singurul om politic care s-a opus prezenţei lui Voiculescu şi Copos la vârful guvernării. Din acest motiv, campania de linşaj mediatic nu a întârziat să apară.

12. Tot Traian Băsescu a făcut posibil ca toate dosarele fostei Securităţi să fie date la CNSAS, lucru de neimaginat până atunci. Antenele lui Voiculescu au început atacurile furibunde la adresa preşedintelui când patronul lor a fost dovedit ca turnător.

13. Băsescu este politicianul care insistă pentru reformarea învăţământului. A determinat semnarea Pactului pentru Educaţie, trecerea spre un sistem educaţional care să garanteze performanţa.

14. El este primul politician după ‘90 care a condamnat oficial comunismul. Asta în vreme ce PSD a protestat vehement în Parlament.

Liberalii au nervi. Aşteptăm să le treacă

Wednesday, November 11th, 2009

Personal, am considerat mereu că PNL este aliatul cel mai firesc al PD-L într-o guvernare de dreapta. Sunt două partide care au făcut enorm pentru dezvoltarea României după o lungă perioadă de încremenire pesedistă. Ceva s-a întâmplat însă pe drum. Au apărut tentanţiile, iar unii dintre partenerii noştri au cedat în fața lor. Pentru aceştia, servirea sponsorilor electorali a devenit mai importantă decât reformarea unei ţări şi căile noastre s-au despărţit. Deşi s-au spus lucruri grele între noi, cred, în continuare, că mai nimerită ar fi tot coabitarea cu liberalii. Sunt convins că şi mulţi dintre ei gândesc la fel, că o colaborare cu PSD poate fi cel mult conjuncturală. Recentele declaraţii ale unor lideri PNL arată însă că, cel puţin acum, raţiunea le este umbrită de chinuitoare duşmănii personale.

Mai întâi, am fost izbit de obrăznicia pretenţiilor lui Ludovic Orban. Am fost în campanie să conving oamenii că Băsescu e un candidat bun. N-am văzut alcoolici şi prostituate. Am întâlnit ceva minoritari pe sprijinul cărora aş fi bucuros să contăm. În rest, cei care ne-au arătat simpatie pe stradă, mulţi la număr, la fel şi cei care ne-au refuzat politicos, mult mai puţini, erau cetăţeni cât se poate de normali. Cu problemele şi preferinţele lor politice. De un lucru ar putea fi sigur însă domnul Orban: nu mulţi oameni au auzit de el. Aşa că, dacă de atâta este în stare, poate să înjure cât vrea pe alegătorii lui Băsescu. Doar că ar fi normal să ştie şi ei cine este individul acela obscur care îi insultă.

Apoi, am auzit părerea lui Crin Antonescu. Ar prefera pe oricine, chiar pe Vadim sau Becali, în locul lui Băsescu. Eu mai sper ca enormitatea asta să fie o simplă scăpare stupidă şi nu convingerea intimă a domnului Antonescu. Democraţia românească a mai avut accidente grave, cu Vadim în turul 2 al prezidenţialelor. Mi s-ar părea macabru să-l văd într-o asemenea situaţie nefastă pe liderul liberalilor, umblând prin ţară cu “tribunul” de mână, pentru a-l da jos pe Băsescu. Oricum ar fi, este vorba de o declaraţie care denotă lipsa de anvergură politică a personajului în cauză. În plus, este şi o eroare de tactică electorală. Domnul Antonescu tot nu reuşeşte să înţeleagă că marea sa problemă, cel puţin deocamdată, este Mircea Geoană, principalul obstacol în faţa finalei pentru Cotroceni. Ar fi, deopotrivă, trist şi hilar, să-l vedem pe şeful PNL ridicând osanale omului lui Iliescu şi Hrebenciuc, încercând să convingă exigentul electorat liberal că aceasta este singura cale spre democraţie. Tocmai de aceea aştept să treacă mai repede alegerile. Poate că lucrurile se vor reaşeza în matca lor firească şi România va avea o dreaptă solidă la guvernare. O guvernare în care, eliberaţi de stridenţe inutile, liberalii vor binevoi să participe corect într-o alianţă.

Alegeri europarlamentare în stil românesc

Thursday, March 19th, 2009

Am să încep nu cu invocarea drepturilor cetăţenilor europeni, ceea ce, şi noi, românii, suntem, ci cu obligaţia politicienilor aleşi prin vot uninominal de a fi deschişi, în primul rând faţă de cei ce i-au votat. Se va spune că e prea târziu. E adevărat, însă eu consider că nu e prea târziu. Depinde la ce momente ne raportăm.

Astăzi, Iaşul nu mai are speranţa plasării unui candidat pe un loc eligibil pentru alegerile europarlamentare. Cauzele sunt cunoscute. Nu vom judeca pe nimeni. Dar, poate acum se vor lămuri lucrurile mai uşor. Am crezut, şi încă mai credem, că într-o competiţie atât de acerbă, cunoscând criteriile de evaluare a candidaţilor, n-am fi pus în umbră imaginea capitalei culturale şi spirituale a ţării şi nici a PD-L.  Nu ni se pare normal ca judeţul Iaşi, având 6 parlamentari PD-L, să nu beneficieze de un tratament pe măsură. Nimeni nu este vinovat că în mandatul 2004-2008 n-au fost decât doi. Dimpotrivă, dacă s-ar evalua fair-play, s-ar observa lejer diferenţa de 4, de la mandatul anterior la cel nou. În municipiul Iaşi, echipa PD-L a câştigat 6 colegii, dar a obţinut 5 mandate noi, conform ciudăţeniilor legale în vigoare. Este greu de înţeles de ce se judecă trecutul şi nu prezentul.

Mai mult, am apreciat că introducerea unui criteriu nou de selecţie, dăunător Iaşului, după ce s-au finalizat înscrierile candidaţilor, nu a fost corectă. Când am părăsit Parlamentul European pentru întărirea partidului şi eliminarea celor 322, n-am “negociat” nimic, n-am comentat, dar nici nu ne-au fost prezentate consecinţele viitoare. Le constatăm abia acum. Celor doi europarlamentari ai Iaşului le-ar fi fost mult mai comod să se implice de la Bruxelles în alegerile generale din România, dar asta ar fi însemnat, după părerea noastră, că nu ne păsa de viitorul Parlament al României. Ce a urmat? Se ştie.

Şi încă un comentariu. Nu ştim cine a deschis lista candidaţilor PD-L cu reprezentanţii societăţii civile, dar, după opinia noastră, nu a fost prea inspirat, din două puncte de vedere.

Primul, al partidului, rezultând că nu ar avea oamenii potriviţi pentru Parlamentul European, în pofida numărului imens de membri şi a calităţilor incontestabile ale sutelor dintre ei. Autoselecţia şi bunul simţ au operat la vedere. Nu şi-au depus dosarele de candidaturi decât nişte zeci. De luat în calcul ar fi şi rapoartele de activitate, destul de consistente, ale actualilor şi foştilor europarlamentari PD-L.

Al doilea punct de vedere, al reprezentanţilor societăţii civile, prin afectarea imaginii unora dintre ei, odată cu înscrierea pe listele unui partid. Riscul de a nu mai fi percepuţi ca imparţiali, în cazul în care nu vor fi europarlamentari, este foarte mare, ceea ce constituie o gravă pierdere, atât pentru ei, cât şi pentru societatea civilă.

Ce se va întâmpla cu Iaşul? Un deznodământ similar celui administrativ din Regiunea Nord-Est. Şi pe plan politic, Iaşul nu va exista pe o poziţie onorantă. Încă o probă a “puterii” capitalei culturale şi spirituale a României. De aceea, în ceasul al doisprezecelea, mai facem un apel către Bucureşti: Nu neglijaţi Iaşul! Nu-l subestimaţi! Daţi acestui judeţ, locuitorilor lui, importanţa care li se cuvine!

Ei sunt ei. Noi nu putem să fim ca ei?

Tuesday, January 27th, 2009

În viziunea lui Obama, funcţionarea eficientă a guvernului înseamnă ajutorul acordat tuturor familiilor pentru găsirea locurilor de muncă, pentru un salariu decent, pentru oferirea asistenţei medicale şi pentru o pensie demnă. Toate acestea se vor îndeplini printr-un program amplu de construcţie a drumurilor şi podurilor, a reţelelor electrice şi a liniilor digitale care să asigure un comerţ modern şi care să unească oamenii, adică investiţii strategice pentru interconectarea infrastructurilor-cheie.

Nu numai oamenii vor fi antrenaţi, ci Obama şi-a propus să exploateze puterea soarelui, a vântului şi a pământului. Dar, ca totul să meargă, va transforma şcolile, colegiile şi universităţile pentru a face faţă cerinţelor noii epoci. Pe scurt, cercetare ştiinţifică interdisciplinară şi altfel de educaţie.

Cei ce vor gestiona banul public vor fi traşi la răspundere să-l cheltuiască înţelept, să renunţe la proastele obiceiuri şi să facă afacerile cât mai transparente. Doar aşa se poate recupera încrederea vitală dintre popor şi guvernul său. Responsabilizarea atrage încrederea populaţiei.

Adresându-se liderilor altor ţări, Obama le reaminteşte că popoarele acestora îi vor judeca în baza a ceea ce sunt capabili să construiască, nu în baza a ceea ce distrug. O invitaţie directă la parteneriat internaţional.

Valorile de care depinde succesul? Munca cinstită şi grea, curajul şi corectitudinea, toleranţa şi curiozitatea, loialitatea şi patriotismul. Sunt lucruri vechi. Dar, adevărate. Nimic nu trebuie inventat. Secretul succesului e în oameni.

Toate acestea, zice Obama, le putem face. Şi toate acestea le vom face. Soluţia este una permisivă, dar şi una imperativă.

Ei sunt ei. Noi nu putem să fim ca ei?

Ei sunt ei. Noi suntem noi (II)

Monday, January 26th, 2009

Obama şi cei din preajma lui au ajuns la concluzia că o ţară nu poate progresa prea mult dacă îi favorizează doar pe cei prosperi. Probabil că s-a gândit la faptul că peste 80% din activitatea economică şi din forţa de muncă a SUA se află în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii.
De aici, deviza: Small is beautiful.

La noi, 80% dintre cele peste 560.000 de IMM-uri se tem de ce li se poate întâmpla în 2009. Nimeni încă n-a adoptat o strategie adecvată. Pentru companii “deştepte”, da. Deh, în  stil românesc, egalitate, dar nu şi pentru căţei.

Ei sunt ei. Noi suntem noi.

America, prin glasul lui Obama, recunoaşte că este victima lăcomiei şi a iresponsabilităţii, iar americanii trebuie să-şi coboare pretenţiile pentru că problemele nu pot fi rezolvate nici uşor şi nici imediat.
Deviza lor: Grăbeşte-te încet!

România, de doi ani, visează numai duduit de economie şi arată cât de mare este creşterea economică, neştiind că orice creştere artificială, fără un suport instituţional, este ucigătoare. Asta este povestea laptelui umflat. În loc să-l domolească, au tot strigat: Umflă-l, Doamne!

Ei sunt ei, noi suntem noi.

Ei sunt ei. Noi suntem noi (I)

Sunday, January 25th, 2009

Obama şi ai lui s-au şters de praf şi, indiferent de culorile politice, au început lupta cu recesiunea.

Boc şi ai lui sunt făcuţi praf, indiferent de cât de bune intenţii ar avea. C-aşa-i românul.

Americanii au ales lupta cu recesiunea. Noi, lupta cu noi înşine.
Ei sunt ei. Noi suntem noi.

Obama şi ai lui lansează cărţi despre Îndrăzneala de a spera, Motive de a spera, Paşi simpli spre vise imposibile şi alte 850.000 de site-uri cu cărţi despre speranţă.

Dan Horia Mazilu şi alţii ca el au scris despre O istorie a blestemului, Lege şi fărădelege în lumea românească veche sau Istoria trădării la români. S-a scris chiar despre comerţul cu blesteme din Bucureşti.

Americanii au ales speranţa. Noi, blestemul şi trădarea.
Ei sunt ei. Noi suntem noi.

Am votat pentru generaţia tânără şi nu numai

Sunday, November 30th, 2008

Am votat pentru generaţia care are cea mai mică reprezentare în Parlamentul României, pentru cei care au acum 30-35 de ani şi pe care, în ţară, puţini îi investesc cu încredere. În ţările Europei ei sunt vocea democraţiei, sunt cei în care se pune speranţa că pot conduce şi transforma lumea. Aşa cum ne vom ocupa de ei acum, şi ei ne vor purta de grijă peste 20-30 de ani, când vor avea puterea deciziei.

Am votat pentru a înlocui din Parlamentul României pe cei care şi-au făcut abonamente la legiferarea a tot felul de lucruri ciudate, în interes propriu, de la un mandat la altul.

Astăzi fiecare dintre noi trebuie să meargă la vot, pentru a nu lăsa pe alţii să decidă încotro va merge ţara. Suntem cei care trebuie să folosească dreptul câştigat în 1989 pentru a hotărî ce e mai bine pentru viitorul nostru, mai ales al copiilor noştri. Este o responsabilitate pe care trebuie să  ne-o asumăm cu toţii.

Nu trebuie să rămânem  pasivi!

Am toată încrederea că oamenii vor face alegerea cea mai bună şi vor da România pe mâini bune!

Raţiunea prin … iraţional

Thursday, July 24th, 2008

Întotdeauna ne surprind poveştile despre comportamentul oamenilor. Unele sunt de-a dreptul incredibile. În urmă cu un an, şi în presa noastră a fost relatat experimentul din SUA cu celebrul violonist Joshua Bell, care a concertat şi în România. Acesta s-a îmbrăcat precum cei ce cântă pe străzile oraşelor americane, a luat una dintre cele mai valoroase viori din lume - un Stradivarius din 1713, cu o istorie întreagă a dispariţiei pentru aproape 50 de ani, ce valorează patru milioane de dolari - şi a dat un veritabil spectacol de trei sferturi de oră, interpretând şase piese magistrale de Bach şi Schubert. Rezultatul? Au trecut pe lângă el peste o mie de oameni, dintre care doar 27 i-au dat bani. A adunat 32 de dolari. Cu trei zile în urmă, într-o sală de concerte plină la refuz, din Boston, avusese un succes extraordinar. Un bilet a costat 100 de dolari! Orice comentariu este de prisos.

Pe tema aceasta este şocant un alt exemplu oferit de Dan Ariely, în cartea Predictably Irrational, menţionat şi într-un interviu luat de Tess Vigeland. Se porneşte de la un fel de Cod Numeric Personal (CNP). Profesorul Dan Ariely prezintă studenţilor şase produse, după care îi invită să-şi scrie ultimele două cifre ale CNP. De exemplu, ale mele sunt 13. Apoi îi întreabă dacă, ipotetic, ar plăti fiecare produs cu suma indicată de cele două cifre - în cazul meu 13 dolari. Se răspunde cu da sau nu. Dacă au zis da, vor participa la o licitaţie în care fiecare student este invitat să ofere suma dorită, efectuându-se, apoi, corelaţia dintre ultimele două cifre ale CNP şi suma licitată.

Concluzia a fost foarte interesantă. Persoanele ale căror ultime două cifre ale CNP se situau în intervalul 0-20 au licitat sumele cele mai mici pentru produsele oferite, iar cele cu valorile din intervalul 80-99 au dat sume de trei-patru ori mai mari pentru aceleaşi produse. Care a fost raţionamentul? Nici unul. A contat doar cadrul în care s-a desfăşurat acţiunea. Şi în cazul violonistului, şi în cazul licitaţiei. Piaţa/condiţiile momentului au creat un anumit comportament, nu preferinţele individuale faţă de calitatea muzicii ascultate sau a produselor licitate.

Specialiştii spun că se poate înţelege calea prin care se iau decizii greşite, că se poate interveni pentru a face corecţiile de rigoare, dar nu este atât de uşor.

Credeţi că este o similitudine a cazurilor relatate cu modul în care unele persoane pun voturile în urnă? Dacă da, există remedii?