Diagnosticul?
Criză instituţională, însemnând lipsa regulilor clare privind strategia educaţională.
Legea educaţiei presupune definirea viziunii, a misiunii şi obiectivelor strategice din domeniu. Ea trebuie să ofere cadrul pentru libertate, autonomie şi performanţă.
Criză organizaţională, prin menţinerea unei forme de segmentare artificială a sistemului educaţional românesc, dar şi a entităţilor ofertante de educaţie. Tot aici intră şi neputinţa de a elimina barierele artificiale create în secolul trecut, de genul catedrelor, departamentelor, facultăţilor şi universităţilor-facultăţi - pe domenii înguste. Top 500 se referă la universităţi complete, nu la bucăţi de universităţi. Noi putem intra în Top 100 al celor mai fragmentate universităţi. Schimbarea la acest nivel ar deschide posibilitatea ca, în următorii 5 ani, universităţile româneşti să ajungă în Top 500 mondial şi Top 100 european.
Criză financiară, generată de o criză managerială, la rândul ei produsă de colectivismul anilor de comunism din economia şi şcoala românească. Nu poţi realiza o economie a cunoaşterii cu principiile economiei multilateral dezvoltate. Alocarea de sume pentru educaţie se face pe principii egalitariste, nu de performanţă. Cât timp oamenii care lucrează în educaţie evaluează ceea ce ei au creat în secolul trecut, de unde reformă? Nu avem puterea de a finanţa beneficiarii direcţi ai educaţiei, ci intermediarii, adică entităţile ofertante de educaţiei.
Criză în alocarea raţională a resurselor umane, financiare, materiale, îndeosebi a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii. Acestea din urmă generează procesul de disrupere, de schimbare în timp, dar sigură, a procesului educaţional. Învăţarea centrată pe individ, cu alte cuvinte învăţarea personalizată, este specifică secolului XXI, al societăţii cunoaşterii. Sistemul online va revoluţiona educaţia. Noi ne propunem să-l desfiinţăm.
Criză curriculară, dată de gândirea ei prin şabloane, prin standarde, oferite de “specialişti”, concentrarea fiind spre cei ce predau anumite discipline de zeci de ani, nu pe ceea ce trebuie să înveţe tinerii, aşa cum le este lor mai potrivit, în ritmul lor, după sistemul propriu de asimilare. Tendinţa este aceea de creare a unei curricule individuale. O persoană anume, tutore, devine sfătuitorul-responsabil de soarta unui grup cât mai mic de învăţăcei. Nu învăţarea unui conglomerat de discipline, ci crearea competenţelor cheie solicitate de piaţa muncii.
Criză a cercetării, generată de neputinţa de a depista organizaţiile capabile să presteze o astfel de activitate. Finanţarea, şi aici, trebuie să se realizeze pe criterii clare de performanţă, nu pe număr de cercetători şi de laboratoare.
Criză a valorilor morale este cea care generează cele mai multe neajunsuri, cu efecte distructive asupra tuturor componentelor sistemului educaţional. Reforma făcută sub culoare politică şi de către structuri centrale şi locale politizate constituie plaga specifică fostelor ţări comuniste şi a celor în curs de dezvoltare.
Criză a armonizării intereselor principalilor actori: stat, copil/elev/student, părinţi, profesori, sindicalişti, angajatori, societate civilă.
Criză socială, cu încălcarea drepturilor constituţionale ale tinerilor, prin neoferirea egalităţii de şanse tuturor copiilor de creşă, grădiniţă, şcoală generală, liceu (finanţarea se efectuează pe unităţi şcolare de stat şi nu pe copiii sau elevii României). Privaţi de drepturi sunt copiii ce nu sunt înscrişi la unităţi de stat, în condiţiile în care vorbim despre învăţământ obligatoriu. El presupune şi obligativitatea tinerilor de a-l frecventa, dar şi a statului de a-l finanţa. Izolarea geografică a satelor este pedepsită, nu răsplătită.
În cazul învăţământului universitar pe cicluri (licenţă, masterat, doctorat), discriminarea se realizează prin finanţarea doar a unei forme de învăţământ, la zi, chiar dacă altfel de forme sunt mai puţin costisitoare, cum ar fi la distanţă, online, cu frecvenţă redusă. Taxele de studii nu sunt diferenţiate, în funcţie de veniturile familiilor din care provin tinerii studenţi.
Criză a utilităţii finale pentru beneficiarii de educaţie. De la imitaţie, la creaţie. De la căutarea unui loc de muncă, la crearea de locuri de muncă. De la şcoală antreprenorială, la absolvenţi antreprenori. De la absolvenţi angajabili, la absolvenţi angajatori.
Criză a vizibilităţii internaţionale. Sfera de activitate trebuie să depăşească frontierele naţionale, fie doar şi virtual. Şcoala secolului XXI se adresează pieţei globale. Aşadar, profesori internaţionali, studenţi internaţionali, compatibilitate internaţională, atractivitate şi plasabilitate pe piaţa globală.
V-am lăsat curiozitatea şi “satisfacţia” să mai identificaţi şi alte crize. Oricum, pe o şcoală de tip tolstoian, cadavru viu, ţinută sub morfină de ani de zile, doar o intervenţie chirurgicală urgentă şi cât mai profundă mai poate salva situaţia.
De fapt, în clipa de faţă, nu mai există decât două căi de urmat: bisturiul sau lumânarea.
