Prima deplasare din viaţa mea, în Occident, s-a realizat la 23 august 1991, în America, până în primăvara anului 1992. A fost o adevarată minune. Vă închipuiţi ce impact a avut clădirea World Trade Center, la doar câteva zile după contactul cu lumea … nouă. Semeţia şi grandoarea celor două turnuri gemene, de câte 110 etaje fiecare, cu înălţimea de 412 metri, m-au lăsat fără grai. Din anumite poziţii, păreau a fi unite la vârf. După mai multe momente de concentrare asupra lor, păreau a se undui. Nu pot sa uit cum, zeci de turişti, din cei peste 80.000 zilnic, culcaţi pe spate, încercau să imortalizeze fotografic unicitatea lor. 50.000 de angajaţi ai celor 430 de companii din toată lumea erau obişnuiţi cu acest spectacol cotidian. Pentru vizitatorii curioşi, administratorii Centrului Comercial Mondial puseseră la dispoziţie 104 lifturi care, în mai puţin de un minut, îi duceau în cer, oferindu-le posibilitatea să savureze o cafea şi să deguste peisaje de neuitat.
După 10 ani, în ianuarie 2001, am salutat pentru ultima oară acest sediu al comerţului mondial. Întors acasă, am vizionat filmele realizate de un prieten care mă însoţise. Când în imaginile filmate apar cele două turnuri gemene, pe fond muzical se aud dangătele clopotelor catedralei din apropierea lor şi sunetele stridente ale unei maşini a salvării. Ce stranie asociere!
La doi ani după septembrie 2001, în 2003, fiind în casa unui prieten din America, pe o masă am văzut un album foarte ciudat. Era lung, foarte lung, iar pe copertă avea “gemenii”. Subiectul- zgârie-norii lumii. Fusese realizat de o doamnă arhitect, cu câţiva ani înaintea tragediei . Când prezenta World Trade Center, făcea o trimitere la Dumnezeu. Sugera că ar fi cam supărat pe oameni fiindcă încearcă să se apropie de El prin clădiri foarte înalte. Ce premoniţie! Ce interpretare! Oricum, gardul din preajma catedralei cu clopote prevestitoare era acum acoperit cu munţi de flori şi mii de mesaje. Cele mai înduioşătoare erau desenele trimise de copiii lumii.
Acum, în 2009, după 8 ani de la dispariţia câtorva mii de oameni, încă nu este cunoscut în detaliu cum va arăta noul ansamblu architectonic. Doar atât se ştie: principalul zgârâie-nori va avea 541 de metri şi se va numi Freedom Tower, Turnul Libertăţii. Desigur, există numeroase dispute legate de oportunitatea acestui nume, de chipul cel mai nimerit în care se poate comemora şi depăşi o dramă atât de mare. Eu cred însă că e o alegere bună. Ce poate fi mai firesc pentru renaşterea speranţei şi a încrederii, decât un proiect grandios care să amplifice însuşi simbolul-cheie pentru spiritul Americii – Statuia Libertăţii.
Deocamdată sunt 6 morţi şi 12 răniţi. Un membru al Congresului este în stare critică, iar America trăieşte din nou dramele provocate de armele de foc. Dincolo de şocul firesc al acestei băi de sânge, un alt lucru provoacă stupefacţie: excesele inconştiente ale libertăţii. Din nefericire, cea mai avansată ţară din lume nu pare capabilă să-şi depăşească mentalitatea de vest sălbatic. Deşi hoţii de cai au dispărut demult, yankeul tradiţionalist continuă să lupte pentru dreptul la puşcă. E un fel de libertarianism primitiv care a însângerat SUA mai mult decât a făcut-o chiar şi terorismul. Şi toate astea pentru că simţul raţiunii este sacrificat în numele unor drepturi constituţionale anacronice.
