Festivităţile din Piaţa Unirii sunt mereu frumoase. Ne adunăm cu toţii şi sărbătorim marele eveniment. Ce rămâne însă dincolo de bucuria de a fi împreună? Cât s-a mai păstrat din spiritul de solidaritate de acum 152 de ani? Cât de strânsă mai este legătura dintre cele două capitale istorice, Bucureşti şi Iaşi?
Sunt întrebări care aduc destule umbre peste momentul aniversar. Pentru că cel mai amar lucru lăsat de trecerea anilor este accentuarea discrepanţelor economice dintre aceste mari oraşe şi provincii. De prea multă vreme, indiferent de culoarea guvernelor, proiectele importante se fac doar în Capitală. Marile investiţii în infrastructură apar aproape numai în Bucureşti. Moldova parcă este condamnată la un etern provincialism. Poate că de aceea, în secolul XXI, drumul cu trenul Iaşi-Bucureşti înseamnă nu mai puţin de 7 ore de chin. Iar legarea Iaşului, prin autostradă, de sudul şi vestul ţării rămâne în continuare un vis.
Desigur, e o stare de lucruri care ar trebui să ne mobilizeze aici în Moldova. Dacă nu reuşim să ne ajutăm singuri, degeaba aşteptăm de la alţii. Şi totuşi, Capitala nu e centrul lumii. În ţară mai sunt şi alte oraşe. Iar Moldova nu trebuie lăsată mereu în urmă. Pentru că decalajele sociale devin tot mai greu de corectat. De aceea, toţi ar trebui să înţelegem că Unirea înseamnă mai mult decât un act semnat şi o hartă comună. Înseamnă să ne ridicăm cu toţii în acelaşi timp. La fel cum sigur gândea şi Cuza la 1859.
