Încheiem cu cel de-al treilea aspect, introducerea sistemului european de credite transferabile, care va fi unul de-a dreptul reformist, cu atât mai mult cu cât el nu este încă introdus în Europa la nivelul învăţământului preuniversitar.
Printr-un astfel de sistem se va evidenţia, în primul rând, gradul de încărcare a unui elev cu toate tipurile de activităţi dintr-un semestru. Orele de clasă, pregătirea temelor pentru acasă, alte activităţi din afara şcolii desfăşurate pentru fiecare disciplină din planul de învăţământ, aflate în legătură cu însuşirea cunoştinţelor, dobândirea competenţelor şi abilităţilor, se vor regăsi în cele 30 de credite/semestru.
Un credit, de regulă, înseamnă între 24 şi 30 de ore de activităţi din categoriile amintite. Aşadar, un elev va avea o încărcătură semestrială de 30 credite/sem x 24 ore/credit = 720 ore/semestru sau mai multe, îndeosebi în învăţământul liceal.
La o distribuire a orelor în cele 5 zile de şcoală, câte 4 ore/zi, rezultă 20 ore/săptămână activitate didactică propriu-zisă şi alte 20 ore/săptămână pentru alte activităţi. În total 40 ore/săptămână, la fel de multe ca şi părinţii lor. Nici în sistemul universitar european, unui student nu i se pot aloca mai mult de 8 ore pe zi.
La rândul lor, disciplinele dintr-un semestru pot fi controlate prin sistemul creditelor transferabile. Pentru înlesnirea mobilităţii elevilor, dar şi a compatibilităţii activităţilor pe fiecare disciplină, se recomandă alocarea unui număr egal de credite pentru fiecare disciplină. De exemplu, dacă se introduc 10 discipline, cele 30 de credite se vor distribui în mod egal, câte 3 pe disciplină, însemnând 3 credite x 24 ore/credit = 72 de ore alocate într-un semestru disciplinei respective, în clasă sau în afara ei. Se poate dubla numărul de credite (3×2=6 credite) sau tripla (3×3=9credite), dar se va diminua corespunzător numărul de discipline din semestru.
Ideal ar fi să se diminueze numărul disciplinelor la 6, cu câte 5 credite fiecare. O disciplină poate să aibă în structura ei, prin comasare, mai multe discipline din planurile de învăţământ anterioare, iar predarea se va efectua modular.
Aspectele tehnice pot fi controlate printr-o metodologie specială. Şcoala trebuie să facă un astfel de pas, întrucât, din ianuarie 2012, România va fi o componentă a reţelei sistemului european al creditelor pentru educaţie şi instruire vocaţională, ECVET. Din cele 8 niveluri ale cadrului european al calificărilor, primele se dobândesc în învăţământul preuniversitar.
Prin ceea ce propunem, ne referim la componenta formală, dar, în noul sistem european, nonformalul şi informalul vor avea un tratament pe măsură. Nu va mai conta când, unde şi de la cine ai învăţat, ci, pe baza unor evaluări riguroase în reţeaua europeană, poţi dobândi un certificat al unei profesii recunoscut oriunde în Europa. El va converti în credite cunoştinţele, competenţele şi abilităţile demonstrate în timpul procesului de evaluare. Practic, este procesul invers dobândirii actuale a certificatelor dintr-un anumit domeniu.
În pofida caracterului tehnic destul de pronunţat, cele trei aspecte abordate constituie un tot, care, alături de alte elemente, ar putea conduce la o schimbare radicală a învăţământului preuniversitar din România.
