Dacă urmărim cu atenţie ofertele academice ale universităţilor româneşti, cel puţin din ultimii ani, vom deveni destul de întrebători. De unde politica expansionistă a acestora?
De ce politehnicile specializează în tot felul de inginerii economice? De ce, ulterior, şi-au adăugat facultăţi de antreprenoriat, ingineria şi managementul afacerilor (o formă de replicare a ASE-ului)? De ce au intrat şi în zona biologiei, prin bioinginerie şi biotehnologie?
De ce universităţile de ştiinţe agricole şi medicină veterinară au trecut la montanologie, inginerie economică în agricultură, peisagistică, ingineria mediului, biologie, tehnologia prelucrării produselor agricole, piscicultură şi acvacultură, ingineria şi managementul în alimentaţia publică şi agroturism şi câte altele?
Nu vom continua exemplificările şi cu alte tipuri de universităţi, căci ele sunt numeroase. Vom face în schimb trimitere şi la programele de licenţă sau master din interiorul instituţiilor de învăţământ superior. Deseori se întâmplă ca, la propunerea unei catedre sau a unui departament, noile specializări sau programe de master să fie revendicate şi de alte colective ale facultăţilor din aceeaşi instituţie.
Sunt toate acestea surse de conflict intra- şi interinstituţional? Nicidecum n-ar trebui să fie! Ele sunt trenduri mondiale. De douăzeci de ani se tot vehiculează că înregimentarea pe catedre, departamente şi facultăţi în cadrul unor instituţii de învăţământ superior reprezintă cel mai mare obstacol în calea progresului. Americanii numesc aceste fragmentări “silozuri academice dăunătoare”. Ele sunt o frână în calea abordărilor interdomenii a unor mari probleme globale ale omenirii, prin institute de cercetare interdisiplinară.
Doar aşa s-ar explica tendinţa de extindere a universităţilor româneşti, dar aici intervine un element foarte sensibil. Nu trendul mondial le este motivaţia, ci dragul de conservare a structurilor organizatorice actuale, care conduce la o izolare declarată a acestora, cu preocupări de extindere şi în domeniile ce se aflau până acum în componenţa şi competenţa altui tip de universitate. Nicidecum nu se pune problema fuziunii, a regrupării de forţe dintr-o anumită comunitate sau regiune a ţării. S-ar pierde unele privilegii.
Propunerea de regrupare prin ierarhizare a universităţilor din România, prevăzută în proiectul Legii Educaţiei Naţionale, a generat multe nemulţumiri. Ea promovează fuziuni imediate şi nu extensii în timp îndelungat ale actualelor universităţi.
În Ungaria, noaptea de 31 decembrie 1999, s-a numit Noaptea Sfântului Bartolomeu, cu trimitere la ideea de masacru din Franţa anului 1572, 23 spre 24 august. Numai că sensul era acela de reducere drastică a numărului de universităţi prin integrarea lor, începând cu 1 ianuarie 2000. Şi de atunci, datorită integrării „forţate”, Universităţii din Szeged i s-au alăturat alte 5 instituţii de învăţământ superior. Din 2003 şi până astăzi, ea este în Top 300 (sau 500). Din Europa Centrală şi de Răsărit, doar 5 universităţi figurează în Top 500, după metoda Shanghai, 2 din Ungaria şi 3 din Polonia.
Cu siguranţă, dacă s-ar dori o reformă radicală a învăţământului superior românesc, în cel mult 3 ani, putem avea cel puţin 4 universităţi în Top 500 mondial.
