Dumitru Oprea

De regulă, o reformă trebuie să fie o sumă de soluţii la o multitudine de probleme, acumulate de-a lungul timpului, dintr-un anumit domeniu. În cazul de faţă, învăţământul preuniversitar.

Nu vom inventaria toate lucrurile de rezolvat din preuniversitar, ci ne vom opri doar la câteva dintre ele:
• numărul prea mare de ore programate în clasă, prin planul de învăţământ; de multe ori, peste 30 într-o săptămână; în învăţământul superior, pentru ştiinţe umaniste, numărul de ore este de 20 pe săptămână;
• numărul exagerat de discipline predate elevilor într-un semestru;
• numărul foarte mare de ore dedicate rezolvării temelor „pentru acasă”; la fel, peste 30 într-o săptămână;
• un timp “necontrolat”, lăsat la dispoziţia copiilor, după orele de şcoală, până la sosirea părinţilor de la serviciu; cam 3-4 ore zilnic;
• o încărcătură prea mare a cadrelor didactice, de 18 ore de predare săptămânal; în timp ce în mediul universitar sunt maxim 12 ore pe săptămână;
• mulţi dascăli sunt motivaţi sau determinaţi să-şi petreacă o parte consistentă din timpul lor liber pentru ore suplimentare cu elevii. Motivaţia nu este, de cele mai multe ori, de natura unor foloase pentru cei ce prestează astfel de activităţi, ci pentru binele elevilor;
• presiunea continuă pe cei ce slujesc educaţia cu ameninţarea diminuării numărului de posturi didactice, fără o justificare şi fundamentare realistă a nevoii de a o înfăptui;
• până acum, forma de plată a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar nu a fost corelată cu finanţarea pe elev. De aceea, s-a manifestat fenomenul creşterii numărului de ore în clasă, pentru cât mai multe discipline, care a condus la un număr mult mai mare de norme didactice;
• nepunerea faţă în faţă a problemelor comune celor câtorva categorii de persoane implicate: elevi, profesori, părinţi, sindicate, reprezentanţi ai administraţiei centrale şi/sau locale ş.a.

Din cele enumerate anterior, se desprind trei aspecte asupra cărora vom încerca să ne oprim:
1. numărul aparent mare de cadre didactice, în condiţiile propunerii noastre de micşorare cu o treime a numărului de ore alocate activităţilor didactice atât ale elevilor, cât şi ale profesorilor;
2. suma de bani cu care este finanţat de stat un elev pentru o oră de activitate didactică;
3. controlarea numărului de discipline dintr-un semestru prin ECTS (Sistemul European de Credite Transferabile), dar şi a încărcăturii de activităţi pe elev, atât didactice din clasă, cât şi după programul şcolar (after school).

În cele ce urmează, nu vom prezenta soluţia de implementat, ci pe cea asupra căreia se poate zăbovi puţin, încercând să se constituie într-un cadru de pornire.

De fapt, este o tentativă de simplificare a lucrurilor, în vederea creşterii performanţelor sau aşteptărilor pentru toţi cei implicaţi în procesul educaţional. Am pornit de la o mare împlinire pe calea reformei: finanţarea pe elev. Spunem finanţare, şi nu standard de cost, întrucât primul termen este mai apropiat de ceea ce este în realitate. Standardele de cost sunt foarte diverse, cu o multitudine de variabile în structura lor, ale căror influenţe necesită serioase studii de specialitate. În schimb, finanţarea este o sumă ce se obţine prin împărţirea a ceea ce poate oferi statul educaţiei pentru o perioadă de timp (de regulă, un an şcolar, un ciclu educaţional) la numărul de beneficiari, la rândul lor, într-o anumită structură pentru mediile urban şi rural, dar şi pe niveluri ale educaţiei.

Dacă până acum se susţinea nevoia creşterii calităţii procesului educaţional printr-un număr cât mai rezonabil de elevi într-o clasă, odată cu finanţarea pe elev se va înregistra o tendinţă inversă: a creşterii efectivelor dintr-o clasă, întrucât sumele obţinute prin finanţarea pe elev într-o oră sunt, evident, mai mari. Noi considerăm a fi rezonabile formaţiile cu care se lucrează în prezent. Pe lângă problema numărului de elevi, apare şi cea a numărului mare de discipline predate într-un semestru. Se poate găsi o soluţie? Categoric, da! Prin sistemul creditelor transferabile, demonstrat ulterior.