Declaraţie politică în Plenul Senatul României, 7 septembrie 2009
Vreau să atrag atenţia asupra faptului că practica educaţiei pretimpurii nu există încă în ţara noastră. În România, conform unui proiect de lege din 2009, se solicită finanţarea serviciilor de îngrijire (subl. ns.) a copiilor, nu de educare a lor (subl. ns.), pentru vârsta de la 3 luni la 3 ani. Îngrijirea s-ar efectua prin creşe, centre de zi şi baby-sitter. Totul este propus a se realiza în alte structuri decât cele educaţionale.
În 1989, în România existau peste 900 de creşe, în care erau găzduiţi peste 90.000 de copii. În 2009, sunt peste 200 de creşe, pentru circa 11.000 de copii. Aşadar, numărul creşelor s-a redus cu 700, iar al copiilor, ce pot fi cuprinşi într-o astfel de formă de îngrijire, cu aproape 80.000. Până în 2013, se preconizează a se asigura servicii de îngrijire pentru 65.000 de copii sub 3 ani, ceea ce înseamnă cam 10% din numărul total al copiilor de această vârstă. Pentru ei, în prezent, s-a calculat un cost lunar de 800 de lei, cu posibilitatea de a se asigura şi 1000 de lei.
Specialiştii în psiho-pedagogie de la Harvard au ajuns însă la concluzia că, pe planul educaţiei, cele mai importante segmente de vârstă sunt 0-18 luni, 19-36 luni şi 37-60 luni. Dincolo de aceste intervale, eforturile pot fi înzecite, iar rezultatele sunt aproape nule. Matricea gândirii se conturează până la 5 ani.
În România de astăzi, doar 3,3% dintre copiii de până la 36 de luni beneficiază de servicii de îngrijire, şi nu de educaţie. În Danemarca, beneficiarii educaţiei, pentru aceeaşi categorie de vârstă, reprezintă 83%. Imensă diferenţa. În schimb, în ţara noastră, mamele primesc, în anumite condiţii, indemnizaţia pentru creşterea copilului timp de 2 ani sau 3 pentru copiii cu handicap, în valoare de 800 lei, lunar.
Nici legea creşelor nu încurajează schimbarea mentalităţii de abordare. Se discută doar dacă unităţile de îngrijire sunt de stat, care primesc finanţare din surse centrale şi locale, sau private, cărora nu li se oferă nimic din fondurile publice. De fapt, greşeala este aceea că nu se înţelege că investiţia este în copii şi nu în prestatorii de servicii.
Considerăm că, dacă s-ar finanţa educaţia pretimpurie, prin extinderea gratuităţii, mulţi investitori privaţi ar fi motivaţi să pună la dispoziţie fonduri şi în acest segment important al educaţiei. Mamele ar putea să-şi reia activitatea la câteva luni după naştere, iar sumele ce le reveneau lunar, prin realocare, să li se transfere copiilor, pentru educarea lor pretimpurie. De asemenea, s-ar cuveni ca şi copiii mamelor care n-au realizat venituri impozabile în ultimele 12 luni, înaintea naşterii, să primească finanţare pentru educaţie. Aşa ar opera şi egalitatea de şanse încă de la naşterea copiilor. Aşa s-ar încuraja politica demografică a României. Aşa nu vom ajunge la doar 14 milioane de locuitori în 2050.
Mai mult, propunem ca sumele alocate de părinţi pentru orice formă de educaţie, probate cu documente justificative, să fie scutite de impozit. Să fie deduse din veniturile impozabile ale anului fiscal. Se poate stabili un prag maxim anual al deducerilor fiscale.
Şi încă un act de justiţie socială. Indiferent de forma de educaţie, atunci când se plătesc taxe, ele să fie diferenţiate după nivelul veniturilor anuale ale familiei. Este recomandată o grilă naţională a intervalelor de venituri.
Am putea trece astfel la îngrijirea mai multor copii nou-născuţi prin educaţia pretimpurie, printr-o curriculă care încă nu există în sistemul educaţional. Cred că, prin astfel de măsuri, România ar intra în categoria ţărilor cu cea mai mare deschidere pentru educaţie. Iar dacă am realiza acest lucru, atunci am putea fi mult mai liniştiţi că toţi copiii noştri vor avea un viitor mai bun.
Senator PD-L
Prof. univ. dr. Dumitru OPREA
